Pre Mortem

În orice fel ar veni: așteptat sau neaștepat, lent sau brusc, asupra celor apropiați sau a necunoscuților, violent – precum în cazul victimelor din Norvegia –  ori perfid – ca în cazul Amy Winehouse –  moartea e la fel de hidoasă și nu poți decât să o urăști cu tot cu preludiul său. Orice decedat a fost la un moment dat un observator al modului în care alții se stingeau. Fiecare om este o bucată de istorie,  fie că e sub formă de catren, de broșură sau de gabaritul unei enciclopedii. Cert e că  dacă istoria fiecărei vieți ar trebui tipărită, indiferent de volumul acesteia, pre-mortem decidem dacă e ”demnă” de a fi scrisă pe hârtie schimonosită sau gravată în piatră.

Revin la ceea ce scriseem în 2008 despre conceptul ”living one day at a time”.  De aceea, Zi-mi de zile zi de zi


Reclame

Comments (1) »

Bilanțe, succesuri :)

Ce binevenite sunt unele bilanțuri… Mai ales pt mediciniști. Am primit leapșa de la Clari. Sau mai bine zis, am luat-o. 🙂 Și de fapt, noi suntem considerați mai mult dentiști decât mediciniști 🙂

Sincer, eu nu mai știu care a fost primul meu pacient căruia i-am pus o obturație. Sigur era pe un molar inferior :).  Dar știu că partea de pre-clinic mi-a plăcut enorm: primul spital și unul dintre cele mai triste în care am pășit- a fost Ilfov, dar am apreciat cum a avut grijă de noi dr. Ciortea (care nu e rudă cu gemenii 🙂 ). Pacienta care m-a marcat pt totdeauna era internată la spitalul de dermato și  avea pemfigus vulgar (practic, i se desprinsese aproape toată pielea de pe corp prin mecanism autoimun), dar una dintre cele mai blânde priviri văzute vreodată. Prima oară când am intrat într-o sală de operații am asistat a fost un cancer de plămân (recidivat, parcă) cu Dr. Popa. Și am fost cea desemnată să filmez cazul  pt domnul dr.(încă nu am văzut filmarea, deși știu bine data: 30 noiembrie 2007). La sfârșit i-am înregistrat și pe cei care erau în sala de operație, iar mie mi-am filmat încălțămintea. Am auzit în primăvara asta că Dr. P. le-ar fi zis altora că ar fi fost o filmare f bună. 🙂 ) De asemenea, nu voi uita niciodată sfatul dat la ultimul stagiu de psihiatrie: să îi tratăm pe acei pacienți cu același respect ca și pe cei cu alte afecțiuni.

Din partea de stoma m-a impresionat pacienta care lucra la o fabrică de ciocolată și care venise cu colegele ei la dentist: TOATE rămăseseră cu aproape niciun dinte recuperabil la patruzeci și ceva de ani. În rest, cel mai tare mi-au plăcut stagiile cu copii și adolescenți (pedo și orto). Prima operație de chirurgie mică la care am fost mâna a doua a fost odontectomia lui 2.8 al Idei, unde maestrul a fost Kostas. Am lista mea cu profi și asistenți univ. pe care-i voi respecta mereu și care au UMANIZAT facultatea prin cursurile ținute sau stagiile lor. Nu le voi mulțumi aici. Nici Paulei, fără de care etajul 1 al facultății n-ar mai fi avut farmec. Nici super colegilor și super foștilor colegi, nici altor super doctori. Nu, nu aici le voi mulțumi. Ci abia când va fi spus și în dreptul meu ”I LOVE MY DENTIST” (așa cum eu pot zice despre dentista mea).

Habar n-am câte examene am avut în toți acești ani, dar știu că examenul de rezi e cel mai important din toată viața asta a mea de până acum, și că viitorul îmi depinde mult de el. Sinceră să fiu, nici nu văd dincolo de examenul ăsta. Dar, până la ”middle life crisis” mai e. Și până la saltul numit REZIDENȚIAT din noiembrie a.c.  mai am pași mici și importanți de făcut.

Noapte bună, ca un bilanț – ar zice o prietenă 🙂

 

Comments (1) »

Deşteaptă-mă, întâi (decembrie)!

Am simţit drag şi azi când am ascultat imnul nostru, când m-am uitat puţin  la parada transmisă live, când am văzut câţi prieteni şi-au schimbat poza de profil pe Facebook cu tricolor sau harta noastră. Chiar mi-am propus ca la anul să merg şi eu să văd parada „pe viu” şi ca atunci când voi avea familie și copii săne ducem împreună acolo.

Dar ca să mergem acolo trebuie să percepem a fi altceva decât un spectacol. Trebuie să fie o sărbătoare cu care să ne identificăm, să ştim că „ne curge prin vine acelaşi sânge” doar grupele puţin diferite 🙂  Trebuie să simţim că facem fiecare eforturi pt ca să mergem în aceeaşi direcţie. Oameni Români învăţăm să fim în celelalte 364 de zile, iar azi trebuie să învăţăm să sărbătorim. Dar ca să putem celebra, trebuie să şi simţim că avem de ce, şi când chiar vom avea de ce, 1 Decembrie va fi altfel, pentru că România e altfel, în general.

Prietenii de la ST îşi propun să vadă despre ce visează românii. Cred că noi trebuie să învăţăm să facem diferenţa între vise şi visuri pentru că de prea multe ori le confundăm. E drăguţ să putem privi şi per ansamblu, unde ne dorim să nu ajungă România peste câţiva ani. Totuşi ce visez EU să fac pt a face România mai bună?

Îmi sună în minte ce a spus un prieten medic într-un interviu despre reîntoarcerea sa în România: „Îmi datorez măcar să încerc”. Cred că asta NE datorăm cu toţii: să încercăm să fim treji, să avem visuri şi să dăm o şansă la ce vedem acum fără rost. Chiar nu vreau să par a fi mai idealistă decât sunt cu adevărat, dar văd că trebuie să fac multe cu mine. Îmi place expresia englezească „wake up call”.  De-aia vă rog: DEŞTEPTAŢI-MĂ!

PS Am respect pt imnul nostru naţional, dar RAPSODIA lui Enescu face să vibreze alte coarde în mine, mai ales sub bagheta maestrului Celibidache care a ştiut să trăiască frumos.

PPS Hei, La mulţi ani! Sărbătoreşti azi? România, mă iubeşti? 🙂

Comments (1) »

It WAS in my genes, adică în genele mele

Ce se înţelege din afirmaţii gen : „spiritul meu vesel nu se poate transmite, pentru că nu am gene„, „uite o geană de lumină” sau „floss, altfel îţi smulg genele„?  Şi asta să aibă directă legătură cu un mini congres de internauţi şi bloggeri!!! 

 Totul este absolut adevărat şi se petrece seara, într-o cameră unde stau de vorbă 4 fete (fără cucuie – deci ne-cucuiete, dar cu gene – deci îngenănate).  Colegele de cameră îmi fac doo cadouri: un foarte drăguţ  album foto şi un ondulator de gene (sau mai bine zis  întorsător). Fete gigea!  Poze nu aveam la mine, deci albumul l-am băgat în bagaj, dar ondulatorul (adică întorsătorul) trebuia folosit!! Aşa că, PNV am fixat „maşinăria” la unul din ochi, iar la celălalt am lăsat-o pe prietena mea să desăvârşească acţiunea.

Pentru o privire irezistibilă înainte de culcare, mecanismul a fost fixat la baza genelor, ţinut câteva zeci de secunde, iar înainte de îndepărtarea aparatului,  o presiune puţintel mai mare şi… POC! Ce am putut să simt a fost un metal concav aderat intim la corneea mea. Ce am putut să văd cu celălalt ochi erau trei feţe feminine absolut îngrozite. Am crezut că mi s-a spart ochiul şi că deja mi se prelinge pe chip. Uşurel, o observ pe buna mea prietenă cu cea mai vinovată figură văzută vreodată de aproape, ţinând în mână aparatul plus 89% din genele mele!!! DAAAAA!!! Adică: OH, NUUUUUUUUUUU!!! Închipuiţi-vă atmosfera!! Primul gând mi-a fost la cum arăt oare? Genele mele preţioase care tocmai îmi fuseseră lăudate….. POC?!?!?! Aşa că mi-am închipuit ochiul meu chel, şi m-am pus pe râs!! IOI! Cum o arăta un om fără gene la un ochi? Râdeam de nu mai puteam. Eh, am trăit şi eu sentimente de vinovăţie la care dacă mi se mai adăuga ceva preferam să… mă fac mică mică mică. Aşa că, situaţia fiind iremediabilă, s-a transformat în comică. E clar că nu a fost cu intenţie. E ciudat de cât de uşor au ales genele mele să mă părăsească, dar eu le păstrez în extractorul ondulant!

Prietena M. e fotograf prea pasionat pentru a lăsa momentul în afara istoriei imaginilor, aşa că prin bunăvoinţa-i, avem şi dovezi. Mulţumesc, MMM!

Uneori aveam impresia că fără mascara, privirea nu e prea conturată. Acum văd ce ciudat e un ochi chel. Lumea nu a prea observat. O singură persoană mi-a zis : VAAAAI! Ce-ai păţit? În orice caz, acum recitiţi ce e scris la început, bolduit, despre gene.  Aham! Astea erau vorbe ieşite din gura mea, şi doar patru persoane(+2)  ştiam de ce râdem. 

Acum că ştiţi, dacă mă vedeţi, fiţi discreţi, sau spuneţi o glumă bună, că altfel… vă fac cu ochiul!

În orice caz, îmi mai trebuie numai un zâmbet a la Monalisa, că nici ea nu prea avea gene 😀

Rezultatul faptului că am fost la CIC w-endul trecut e tocmai postul acesta. Şi ce s-ar fi întâmplat cu  interesantele seminarii dacă nu era povestea asta ataşată? Bineînţeles că povestea e transmisibilă, doar e vorba de gene!   VIITORUL E ONLINE!, adică la coadă 😀

PS conform regulilor învăţate la tehnici de scriere, 40% din text trebuie tăiat. Dar îl las pe tot, pt că 20% va însemna mai mult cu textul brut 😀 La mulţi ani! 😀

Comments (2) »

CICă va fi săptămâna viitoare

Probabil am mai spus-o: iniţial, când am hotărât că-mi voi face blog, era doar ca să evit să umplu mailul multor oameni din lista mea de mail cu înscrieri luuuuungi despre ce mai făcusem în ultima vreme, ce-mi mai trecuse prin minte şi prin ce păţanii trecusem cu bine. Mulţi îmi ziceau să le mai scriu, alţii că nu au răbdare să cetească tot, aşa că am zis „iaca, pun io povestirile mele pe o pagină separat, aşa… extracuriculară, şi cine vrea, să citească de unu’ singur”.  Blogul nu a ajuns ce mi-am dorit, pt că era îndeajuns de public ca să nu pot scrie ce vreau, iar eu îndeajuns de nepricepută sau cu talent scriitoricesc pentru ca să nu fiu în vreun top al bloggerilor.  Aşa că am blog, dar nu-l prea folosesc.  Am tot încercat să pun şi bannere de-a lungul timpului, dar habar nu am avut cum. Să vedem dacă CIC va reuşi să schimbe situaţia.

In program:
– 8 seminare de specialitate: Viitorul este online, Oportunitatile social media, Pericolele social media, Managementul reputatiei online, Tehnici SEO, Tehnici de scriere online, Cum sa-ti faci un blog adevarat, Metode de promovare.
– ateliere
– activitati de socializare
– activitati recreative

CIC nu va reuşi mai mult ca sigur să schimbe situaţia blogului meu, dar poate mă va motiva pe mine să o fac! 🙂 Pentru detalii, intră pe www.semneletimpului.ro . Şi dacă te prinzi ce să faci, poţi veni şi tu gratis. Na! Că nici despre revistă nu am apucat să scriu până acum, dar în fiecare zi mă ţine la curent prin newsletter cu cele mai importante evenimente de pe mapamond. Aşa că dacă nu reuşeşti să vii la Braşov la congres, poţi opta lejer să primeşti newsletterul ST. E un buton în dreapta paginii.

 CIC(ă), ne vedem la Braşov!

Comments (1) »

Sinaia, te cam iubesc!

Vara asta, având planuri măreţe, mi-am propus să nu prea călătoresc, dar iacătă că după doo săptămâni, deja am gustat şi nişte Parc dendrologic din Simeria (iar roiul format din triliarde de ţânţari m-a gustat la rându-i), Sarmizegetusa (Ulpia Traiana) unde cu mâna pe inimă am cântat GAUDEAMUS din mijlocul fostului amfiteatru, apoi cort şi bocanc în Retezat, mişunat cu maşina prin tot felul de sătucuri şi şoseluţe, iar asta la doar câteva zile după ce am terminat sesiunea. Simi (aka SeeMe) şi Iulian m-au făcut să mă hotărăsc în doar câteva minute, cu o seară înainte de a pleca, să-i însoţesc  în expediţia lor de câteva zile. Apoi, n-a trecut mult şi o tare drăgălaşă nuntă m-a aşteptat la Târgu Mureş, ca apoi să ajung la Sinaia. Sinaia… dragul meu oraş în care era cât pe ce să mă nasc! Dragul meu oraş în care am copilărit şi care m-a făcut să fiu geloasă pe cei care mergeau la ţară! Dragul meu oraş din care mulţi habar nu am pe unde s-au dus, aşa încât merg prin cartier şi nu mai cunosc pe aproape nimeni de vârsta mea…Chiar şi verişoara mea dragă, Ana s-a dus departe, pe tărâmuri neerlandeze… chiar şi fiica surorii soţului surorii bunicii mele e şi ea plecată cu mătuşa ei la Sirena copenhagistă… Iar pe alţii mai mari, tind să nu-i recunosc, unii fiind „decompletaţi”. Da, spre exemplu un domn pe care îl vedeam mereu ieşind la plimbare cu un câine mare şi lăţos era să-l consider ieri un necunoscut din vedere, pt că era fără exemplarul griveiesc (ca să nu-i zic canin fiindcă deformarea profesională mă face să mă gândesc la altceva). Eh, şi totuşi, deşi casele, blocurile şi chioşcurile nou-construite au făcut cartierul şi mai mic şi mai îngrămădit, asta nu înseamnă că am uitat librăria de unde ai mei îmi cumpărau cărţi de colorat, iar mai târziu caiete ca să-mi fac temele de vacanţă, cofetăria la care serveam îngheţată în cupă metalică şi savarine, magazinul de pantofi care avea miros pregnant de piele nouă şi în care îmi plăcea să admir şireturi albe,  magazinul lotto de pe colţ, de unde nu mi-am cumpărat decât gumă de un leu… şi da! brutăria! nu ştiu dacă am mai întâlnit mirosul ăla undeva… într-o zi, când mama m-a trimis să iau pâine (care până acasă rămânea inevitabil fără colţuri), am auzit un băiat mai mare înjurând un altul… şi până acasă am repetat  ca să nu uit 😀 Îmi e aproape imposibil să nu mă gândesc la ziua în care mergeam înspre piaţă cu mama (era vara de dinainte de clasa I), şi am trecut pe lângă frizerie. Da, frizerie, nu coafor. Mi-a venit ideea că dacă sunt tunsă băieţeşte nu va mai trebui să mă pieptăn în fiecare dimineaţă, aşa că am intrat acolo, iar mama nemaivăzându-mă, a crezut că m-am întors acasă. Nu mică i-a fost mirarea când, la întoarcere, m-a văzut fără de plete aşteptând-o să plătească măestria. Nu m-a certat deloc.  Vara a trecut, am ajuns la şcoală, iar părul nu a crescut decât atât cât o podoabă capilară poate creşte într-o lună şi un pic. După careul de 15 septembrie, ne-am strâns în clasă şi o colegă îşi întreabă bunica: „Da’ de ce băiatul ăla are uniformă de fetiţă?” Eh, şi câte mai pot fi povestite… mersul la gârlă care era la fel de rece cum ar trebui să fie un râu în inima muntelui… Aveam deja un loc „al nostru” unde improvizasem un bazin, imediat după o micuţă cascadă de 1,5-2 metri. O dată, toţi intraseră în apă, numai eu ezitam. Mama m-a întrebat de ce stau pe mal, şi io i-am zis că aştept să încălzească soarele apa. Şi aşa, am aşteptat până azi, şi tot nu s-a încălzit, dar totuşi, am intrat de câteva mii de ori de-atunci 😀

Mda… Nu încerc să elogiez oraşul, pentru că Nică s-ar fi priceput cu mult mai bine,  şi nici să trăiesc din nostalgii. Asta e… gârla e tulbure din cauza ploilor, cartierul e… cum nu a fost, rudele dragi nu mai sunt toate acolo, casa nu mai e plină în vacanţe, dar un catralion de amintiri sunt vii, iar Sinaia, tot Sinaia rămâne. Aşa că dragă Sinaie, cu ridurile tale, şi cu drumurile tale mult mai asfaltate decât atunci când ne-am cunoscut, eu tot te cam iubesc!

Leave a comment »

Când te-ai operat ultima oară?

Fratele meu e un mare circar al cuvintelor. Adică are o uşurătate de a jongla cu ele şi cu sensul lor, încât cu fiecare ghiduşie, îmi e şi mai simpatic. Ştiţi glumele acelea gen :

– Biscuiţi, băieţi!!

– Biscuim, Măria ta!!

Ei bine, fratele meu e acela care îţi conjugă ingenios verbul „a mânca” : eu mă nânc, tu te nânci, el se nâncă… , etc.  Nu ştiu sigur dacă el e la originea sensurilor derivate (tot de la biscuţi): triscuiţi, tetrascuiţi, etc… Dar, oricum lista-i e lunguţă.

Azi, îmi scrie cum că ar vrea să se opereze… apoi îmi trimite link cu programul de la Opera Naţională Română… Dacă nu aveam entorsă la picior, probabil m-aş fi dus şi eu… 😀

Şi apropo de fratele meu, încă nu a devenit împărat…

Comments (3) »