Archive for Uncategorized

Şi nu în ultimul rând, mulţumiri DOMNULUI EUGEN!

Azi am avut revelaţia faptului că sunt atrasă de oamenii pseudomorocănoşi.  Nu mă refer (neapărat) la atracţia pentru genul masculin. Ci aşa, în general. Cred că mi s-ar părea obositor să am prea mult de-a face mult cu oameni hiper activi şi hiper entuziaşti, cu zâmbetul până la urechi chiar şi în somn, aşa cum sunt eu uneori. Nu sunt sigură cât de obositor mi s-ar părea, că nu mă întâlnesc prea des cu oameni d’ăştia, îmbătaţi de viaţă, dar presupun şi io. (Nu neg cum că am avea şi noi, cei din specia asta hiper veselă – rolul nostru pozitiv în societate, dar e bine să fim presăraţi… 🙂 ).

Treaba cu Domnul Eugen are în parte de-a face cu revelaţia asta. Domnul Eugen pune vize pe carnetul de şomer plus tot felul de alte treburi administrativiceşti, şi pare un nene permanent călcat pe coadă. Da’ de fapt trebe doar să te prinzi cât e de mucalit şi să observi umorul inteligent cu care e înţesat. Printre altele, zicea că el crede în mulţumiri doar dacă i s-ar face un afiş pe care să i se scrie asta. (contextul, vă asigur că era pe cât se poate de amuzant). L-am întrebat dacă are o preferinţă a culorii afişului. Şi mi-a zis că negru pe alb. Nu cred că o să mă apuc să lipesc afişe prin oraş cu mulţumiri către domul Eugen, decât dacă s-ar începe o campanie pentru gratitudine la nivel naţional, şi ăsta să fie teaser-ul campaniei. În orice caz, am găsit cu negru pe alb, un Eugen (pseudo)morocănos care cu siguranţă ar fi găsit putut scrie cu mult mai bine decât am făcut-o eu.

Deci, nu vă sfiiţi să vă ascundeţi laturile mucalite în spatele unei pseudomorocăneli. S-ar putea să fiu atrasa pseudomagneticeşte.

Şi nu în ultimul rând, MULŢUMIRI DOMNULUI EUGEN!
ImageÎn foto: Eugen Ionesco.
sursa foto: aici

Reclame

Leave a comment »

CICă va fi săptămâna viitoare

Probabil am mai spus-o: iniţial, când am hotărât că-mi voi face blog, era doar ca să evit să umplu mailul multor oameni din lista mea de mail cu înscrieri luuuuungi despre ce mai făcusem în ultima vreme, ce-mi mai trecuse prin minte şi prin ce păţanii trecusem cu bine. Mulţi îmi ziceau să le mai scriu, alţii că nu au răbdare să cetească tot, aşa că am zis „iaca, pun io povestirile mele pe o pagină separat, aşa… extracuriculară, şi cine vrea, să citească de unu’ singur”.  Blogul nu a ajuns ce mi-am dorit, pt că era îndeajuns de public ca să nu pot scrie ce vreau, iar eu îndeajuns de nepricepută sau cu talent scriitoricesc pentru ca să nu fiu în vreun top al bloggerilor.  Aşa că am blog, dar nu-l prea folosesc.  Am tot încercat să pun şi bannere de-a lungul timpului, dar habar nu am avut cum. Să vedem dacă CIC va reuşi să schimbe situaţia.

In program:
– 8 seminare de specialitate: Viitorul este online, Oportunitatile social media, Pericolele social media, Managementul reputatiei online, Tehnici SEO, Tehnici de scriere online, Cum sa-ti faci un blog adevarat, Metode de promovare.
– ateliere
– activitati de socializare
– activitati recreative

CIC nu va reuşi mai mult ca sigur să schimbe situaţia blogului meu, dar poate mă va motiva pe mine să o fac! 🙂 Pentru detalii, intră pe www.semneletimpului.ro . Şi dacă te prinzi ce să faci, poţi veni şi tu gratis. Na! Că nici despre revistă nu am apucat să scriu până acum, dar în fiecare zi mă ţine la curent prin newsletter cu cele mai importante evenimente de pe mapamond. Aşa că dacă nu reuşeşti să vii la Braşov la congres, poţi opta lejer să primeşti newsletterul ST. E un buton în dreapta paginii.

 CIC(ă), ne vedem la Braşov!

Comments (1) »

Sinaia, te cam iubesc!

Vara asta, având planuri măreţe, mi-am propus să nu prea călătoresc, dar iacătă că după doo săptămâni, deja am gustat şi nişte Parc dendrologic din Simeria (iar roiul format din triliarde de ţânţari m-a gustat la rându-i), Sarmizegetusa (Ulpia Traiana) unde cu mâna pe inimă am cântat GAUDEAMUS din mijlocul fostului amfiteatru, apoi cort şi bocanc în Retezat, mişunat cu maşina prin tot felul de sătucuri şi şoseluţe, iar asta la doar câteva zile după ce am terminat sesiunea. Simi (aka SeeMe) şi Iulian m-au făcut să mă hotărăsc în doar câteva minute, cu o seară înainte de a pleca, să-i însoţesc  în expediţia lor de câteva zile. Apoi, n-a trecut mult şi o tare drăgălaşă nuntă m-a aşteptat la Târgu Mureş, ca apoi să ajung la Sinaia. Sinaia… dragul meu oraş în care era cât pe ce să mă nasc! Dragul meu oraş în care am copilărit şi care m-a făcut să fiu geloasă pe cei care mergeau la ţară! Dragul meu oraş din care mulţi habar nu am pe unde s-au dus, aşa încât merg prin cartier şi nu mai cunosc pe aproape nimeni de vârsta mea…Chiar şi verişoara mea dragă, Ana s-a dus departe, pe tărâmuri neerlandeze… chiar şi fiica surorii soţului surorii bunicii mele e şi ea plecată cu mătuşa ei la Sirena copenhagistă… Iar pe alţii mai mari, tind să nu-i recunosc, unii fiind „decompletaţi”. Da, spre exemplu un domn pe care îl vedeam mereu ieşind la plimbare cu un câine mare şi lăţos era să-l consider ieri un necunoscut din vedere, pt că era fără exemplarul griveiesc (ca să nu-i zic canin fiindcă deformarea profesională mă face să mă gândesc la altceva). Eh, şi totuşi, deşi casele, blocurile şi chioşcurile nou-construite au făcut cartierul şi mai mic şi mai îngrămădit, asta nu înseamnă că am uitat librăria de unde ai mei îmi cumpărau cărţi de colorat, iar mai târziu caiete ca să-mi fac temele de vacanţă, cofetăria la care serveam îngheţată în cupă metalică şi savarine, magazinul de pantofi care avea miros pregnant de piele nouă şi în care îmi plăcea să admir şireturi albe,  magazinul lotto de pe colţ, de unde nu mi-am cumpărat decât gumă de un leu… şi da! brutăria! nu ştiu dacă am mai întâlnit mirosul ăla undeva… într-o zi, când mama m-a trimis să iau pâine (care până acasă rămânea inevitabil fără colţuri), am auzit un băiat mai mare înjurând un altul… şi până acasă am repetat  ca să nu uit 😀 Îmi e aproape imposibil să nu mă gândesc la ziua în care mergeam înspre piaţă cu mama (era vara de dinainte de clasa I), şi am trecut pe lângă frizerie. Da, frizerie, nu coafor. Mi-a venit ideea că dacă sunt tunsă băieţeşte nu va mai trebui să mă pieptăn în fiecare dimineaţă, aşa că am intrat acolo, iar mama nemaivăzându-mă, a crezut că m-am întors acasă. Nu mică i-a fost mirarea când, la întoarcere, m-a văzut fără de plete aşteptând-o să plătească măestria. Nu m-a certat deloc.  Vara a trecut, am ajuns la şcoală, iar părul nu a crescut decât atât cât o podoabă capilară poate creşte într-o lună şi un pic. După careul de 15 septembrie, ne-am strâns în clasă şi o colegă îşi întreabă bunica: „Da’ de ce băiatul ăla are uniformă de fetiţă?” Eh, şi câte mai pot fi povestite… mersul la gârlă care era la fel de rece cum ar trebui să fie un râu în inima muntelui… Aveam deja un loc „al nostru” unde improvizasem un bazin, imediat după o micuţă cascadă de 1,5-2 metri. O dată, toţi intraseră în apă, numai eu ezitam. Mama m-a întrebat de ce stau pe mal, şi io i-am zis că aştept să încălzească soarele apa. Şi aşa, am aşteptat până azi, şi tot nu s-a încălzit, dar totuşi, am intrat de câteva mii de ori de-atunci 😀

Mda… Nu încerc să elogiez oraşul, pentru că Nică s-ar fi priceput cu mult mai bine,  şi nici să trăiesc din nostalgii. Asta e… gârla e tulbure din cauza ploilor, cartierul e… cum nu a fost, rudele dragi nu mai sunt toate acolo, casa nu mai e plină în vacanţe, dar un catralion de amintiri sunt vii, iar Sinaia, tot Sinaia rămâne. Aşa că dragă Sinaie, cu ridurile tale, şi cu drumurile tale mult mai asfaltate decât atunci când ne-am cunoscut, eu tot te cam iubesc!

Leave a comment »

Experiment

După ce se începuse şi pe la  noi difuzarea de gaguri, devenisem foarte sceptică în legătură cu aproape orice lucru petrecut în locuri publice care ieşea din rutină, şi tot încercam să caut cu privirea camerele de luat vederi.  De cele mai multe ori n-a fost să fie nimic regizat, deşi am trecut prin multe experienţe demne de filmat. O dată, am ratat nuştiuce premiu de la Cârcotaşi, de Paşte (prin 2002 sau 2003) tocmai din cauza acestui scepticism. Treceam prin Cişmigiu cu colegii şi  am văzut un miel într-o lesă. Lucru clar bizar, aşa că beculeţele mi s-au aprins. Erau „Cătălin Dezbrăcatu” şi cu încă un tip (cameramanul favorit al cârcotaşilor) şi tot îmi ziceau să vin să vorbesc la un telefon pe care mi-l tot fluturau în aria vizuală.  Bineînţeles că n-am vrut, ca să nu fiu „ţepuită”, iar apoi am aflat că trebuia să intru în direct cu Huidu şi Găinuşă, la radio, şi să îmi dea nuştiuce premiu (sper că nu mielul viu! haha!).

Ei bine, poate gagurile  ne fac să zâmbim când ne aflăm pe la cozi în supermarketuri sau în staţiile de metrou, dar, sinceră să fiu, mie mi se par o aiureală. Provoacă nişte oameni să reacţioneze aşa cum poate toţi am face-o în situaţiile respective, aşa că mi se pare un soi de manipulare şi reacţia spectatorilor: să râdă. În fine… pur şi simplu nu sunt fan, însă nu despre asta vreau să vorbesc.

 Acum, sunt mai în vogă experimentele astea sociale gen Joshua Bell sau Alexandru Tomescu, şi câte şi mai câte, majoritatea petrecute pe la metrou. Io am primit azi un link către un alt experiment, nu  tot metroual, dar care tare m-a impresionat… Mie nu mi-au plăcut siropuri precum „A walk to remember”, nici chiar „Titanic” nu m-a luat cu asalt (nu comparam filmele… ). Ideea e că  ştiam că îmi trebe un stimul foarte puternic pentru a mă face să plâng, însă…  Nu pot să explic exact de ce, dar experimentul petrecut într-o gară din Belgia m-a dat pe spate, şi mă bucuram aşa de mult în timp ce priveam, încât mi-au dat câteva lăcrămioare. Eeeeeh… Fiecare cu sensibilităţile lui…vă las pe voi să vedeţi de ce…

A… ieri, mi-aş fi dorit să fi fost un experiment social punerea răbdării mele pe tavă între orele 8:45-14:30, timp în care am aşteptat cuminţică în camera 323 a Judecătoriei Sectorului 1. Am ajuns acolo din cauza unei amenzi RATB primite pentru că nu m-a crezut controlorul că am abonamentul (valabil) în cealaltă haină, şi procedura e să dai RATB-ul în judecată, ca să nu plăteşti amenda. Ei bine, tot timpul ăsta a fost petrecut acolo, pentru un „climax” de 30 de secunde al evenimentului, când i-am înmânat judecătoarei procesul verbal, apoi am plecat. Problema majoră a fost că eu am avut azi examen la oftalmo, şi am pierdut timp aiurea…  Dar m-am descurcat onorabil, ca aşteptătoare, având în vedere modul meu agitat de a vieţui. Totuşi, am făcut eu un experiment ieri, când, la plecare, le-am zis la doi dintre asistenţii de la Protetică  „Vacanţă plăcută!”. Reacţia a venit după câteva secunde…

Gata cu vorba, iete experimentul:

PS Ce-i drept, tare mi-ar fi plăcut să fiu la Victoriei când „s-a jucat” pe acolo Alexandru Tomescu…

PPS Apropo de „inedit la metrou”, mi-am amintit de ce mi s-a întâmpalt într-a 11-a, când am ajuns pe peron după închiderea uşilor, şi domnii şoferi (sau cum îi cheamă) m-au luat cu ei, în faţă. Mai inedit a fost momentul în care între Victoriei şi Gara de Nord o puştioaică cu rucsac şi înfofolită ca pentru excursie de iarnă la munte a intrat din cabina conducătorului în metroul propriu-zis, în timpul mersului, evident. Nu făcusem nimic rău, însă la Gara de N e nuştiu ce şef de post, şi vroiau a evita explicaţii. Oricum, feţele călătorilor erau tare faine! Nu ştiam că cineva poate avea ochii aşa de mari dimineaţa, la 6!

Comments (6) »

Inima Copiilor

Comments (3) »

Paris, je t’aime!

Să anunţi un student la Medicină Dentară că la un moment dat va avea loc un congres de gastroenterologie poate părea un fel de glumă. Dar totuşi, Clari , studentă la Medicină Generală, s-a încumetat să facă aşa ceva şi să-mi spună încă din ianuarie de un asemnea eveniment. Totuşi, dacă congresul e gratuit pentru studenţi, are loc la Paris unde Emma (care era acolo pentru un an, prin Erasmus) ne invitase să o vizităm, iar la low cost un dus-întors e 300 de Ron, parcă încep lucrurile să se mai contureze,nu? Aşadar între 18 şi 22 martie anul curent, „dinţara” pleacă din ţară la ditamai congresul de gastro… Journées Francophones d’Hépato-gastroentérologie et d’Oncologie Digestive.

Încerc să nu intru în foarte multe amănunte, dar ca idee, părerea despre Marele Paris a fost îmbunătăţită cu fiecare zi ce trecea. De la aeroport am fost aduşi cu un autobuz în Porte Maillot (în centru, între arcul de triumf şi Défense),  de unde am luat autobuzul spre Porte de Cligniancourt, spre periferie. Abia când am coborât din autobuz ne-am mai dezmeticit, şi în timp ce o aşteptam pe Emm analizam lumea şi peisajul. Ei bine, majoritatea era îmbrăcată tare neglijent sau sărăcăcios, peisajul era cam din beton şi asfalt, iar noi… am crezut că am nimerit în alt cartier din România, însă cu foarte mulţi negri  (amănunte care ne fascinau, totuşi).  Ne-am frecat mai bine la ochi  şi în urechi când am fost rugate în româneşte să înmânăm un pix unui puştan (despre care vroiam să zic că parcă ar fi român) care vroia să-şi completeze un formular. Când a apărut Emma, am îmbrăţişat-o şi declarată cea mai frumoasă persoană pe care o văzusem de când ne dădusem jos din avion. Pe parcurs ce timpul a trecut şi ne-am îndreptat spre centru, am mai descoperit şi alte persoane drăguţe şi interesante, dar în tot acest timp, Emm a rămas la înălţime şi s-a îngrijit de atâtea detalii în ceea ce ne privea, încât i-a rămas vorba „you’re gonna be such a good mom!” A fost o prietenă extraordinară, o gazdă excelentă  împăcând toate acestea cu cele două facultăţi pe care le frecventează. She’s gonna be such a good mom!!

În mare, am vizitat Sacré Coeur, am tocit străzile cartierului Montmartre, am perindat un mal al Senei, apoi Notre Damme, Sainte-Chapelle, Louvre şi inevitabilul turn Eiffel, dar „în mic”, m-am bucurat mai tare de întâlnirea cu Emm şi cu alte cunoştinţe dragi de acolo, mersul pe străduţe pietruite care erau legate între ele de nenumărate scări (iubesc scările), cântăreţii stradali talentaţi din Montmartre sau Place carée, admiratul copiilor care erau nespus de frumoşi, audierea acestei limbi fascinante pe care chiar birjarii ştiu a o vorbi – pe care efectiv îmi vine să fac piruete şi să merg doar pe vârfuri (păcat că nu prea o ştiu, dar pot să zâmbesc foarte bine în franceză 🙂 ). Clari a obsevat la un moment dat o plăcuţă de la intrarea într-un vernisaj pe care artistul îşi scrisese date biografice : născut în o mie nouăsute optzeci şi ceva, mort în 2070. 🙂 Ei, bine! Am fost şi la congres, normal, dar totuşi… sunt dentist în devenire… Aşa că mi-am luat uşor tălpăşiţa şi am început să mă plimb zănatecă pe străduţe, am ajuns într-o biserică catolică unde am participat la mesă -(cântau tare frumos), şi apoi, tot pe străduţe… am ajuns la arcul de triumf..  Şi aşa, zilele treceau, începusem să ne descurcăm şi fără hartă, şi Parisul ni s-a cam băgat pe sub piele… În ultima seară, după vizitarea turnului Eiffel, am ascultat, precum o încununare a excursiei coloana sonoră din Amélie interpretată la acordeon într-o staţie de metrou.

Ar fi ceva peripeţii de povestit, unele marcându-mă destul de mult, dar nici nu ştiu cu care să încep şi s-ar lungi şi mai mult scrierile, scurtându-mi şi mai mult timpul de învăţat.. Una dintre fazele dure a fost momentul în care am vorbit cea mai multă franceză. În general, încercam să vorbesc strictul necesar, completând cu cât mai mult zâmbet. Însă, într-o seară în metrou era o tanti pe la vreo 60 de ani, fără dinţi, cu picior de lemn, care intra cu toată lumea în vorbă alternându-şi „discuţiile” cu romanţe cântate răguşit. Observasem că lumea o trata politicos şi am apreciat mult treaba asta, totuşi, pentru a nu fi nevoită să „mă dea vorba de  gol” mă retrăsesem într-un colţ. În final, mi-a venit şi mie rândul, şi mi-a cerut quelque pieces pour une handicapée. Pentru că ne apropiam de capăt, rămăsese puţină lume în metrou, şi am îndrăznit să deschid gura şi să zic că n-am mărunt, aşa că i-am dat o banană. Totuşi, ne-am luat cu vorba şi următorul moment pe care l-am conştientizat era că în tot metroul era o tanti sărită de pe fix şi cu mine, privind peisajul unui depou şi îngrozindu-mă că acasă, în faţa uşii mă aşteptau  de aproximativ 2 ore trei persoane, eu având la mine singura cheie…În final, metroul a întors şi am coborât la staţia simetrică, până atunci exprimându-mi toate sentimentele… în franceză…

Cam asta a fost. Când va mai fi, va mai fi… A fost genial! Vreau să scriu mai mult despre oamenii dragi de acolo, dar asta… data viitoare.

Iată doar câteva poz(n)e.  N-am făcut prea multe. Ca idee, am dat numai peste francezi prietenoşi; bunăvoinţa unei doamne m-a costat aparatul foto… pentru că mi l-a scăpat pe jos… Nu puteam să mă supăr pe ea… Doar deasupra noastră scria Liberté Egalité Fraternité…

 

img_4056img_41591 img_4034 img_4066img_4039img_4046img_4045img_4089img_39931

Comments (5) »

La mulţi ani !

vladstudio_christmas_ice_skating_1024x768Dragii babei,

 (îmi permit să zic asta: mă doare spatele, piciorul drept pe traseul nervului sciatic, şi aştept poştaşul cu pensia…),

Un an (aproape vechi) e pe cale să dispară, şi celui nou deja i se vede capul… De aceea, să conştientizăm ce e rău, să îndreptăm, iar ce e bun să păstrăm. Asta referitor la noi. Pentru anul care urmează vă doresc, aşa… per ansamblu, cât mai mult ADEVĂR (verde)!

Şi pentru că fără dedicaţii nu merge, apăsaţi şi voi pe link-ul de jos ca să vă cânte de bine!

LA MULŢI ANI – SENS

Am scris de acum urările, pentru că în curând vacanţa îşi va zice cuvântul. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Dacă n-o să ningă pe-fară, veniţi pe aici.. Neaua curge până pe 4 ianuarie… Go, bloggers!

cu mult drag,

Ginger (@li)

Comments (5) »