NIHIL

Picture: copyright: nu ştiu sigur, dar am preluat-o de la Alina Kartman

La mulţi ani, România! Aşa confuză cum eşti. Aşa confuză cum sunt. Ne place să ascultăm imnul, dar nu ştim către cine am dedicat aplauzele (până ne dăm seama, hai să le direcţionăm către cei din fanfară).  Avem tancuri, soldăţei, baionete, panglică şi foarfecă. Ne adunăm în pieţe de dragul spiritului comunităţii, în căutarea unei identităţi. Simţim că identitatea asta e pe undeva, dar cam neconturată.

Apar imagini cu România mare, România Monarhică, România mică, în funcţie de cum o vede fiecare. În sfârşit îi considerăm iar pe moldoveni fraţi, purtăm papioane tricolore şi soarele mai răsare din când în când. România să fie. Şi în această serenitate, deodată, auzim pe cineva comentând. Se iscă un scandal. Apoi totul se încheie cu mici şi bere. Mici vegetarieni şi bere fără alcool. Totul raw. Se poartă.

Eram într-o localitate mică din India când au sărbătorit Ziua Independenţei şi când i-am văzut cum vibrau de mândria naţională m-am întrebat ce au oamenii ăştia şi noi nu avem? Corupţia e mai în floare, sărăcia e chiar lucie… şi nu erau spălaţi la creier – sunt oameni inteligenţi. Spitalul în care făceam muncă voluntară împreună cu prietenii mei a organizat o paradă minunată cu cadrele medicale locale, au cântat imnul, au salutat steagul – totul desfăşurându-se cu mult respect, simţindu-se foarte indieni şi transmiţând o atmosferă solemnă care mi-a făcut pielea să fie ca de găină.  Simţeam că îi respect enorm. Apoi am fost duşi la şcoala din apropiere unde muuuulţi copii erau extrem de bine organizaţi şi au participat la paradă, ca apoi, împreună cu cadrele didactice, cu cei de la spital – să se joace toată ziua volei, cricket şi să mănânce împreună.  Probabil la noi, astfel de manifestaţii ar fi asociate prea mult cu  acele careuri ale şoimilor patriei şi ar avea mai mult gust de Coreea de Nord decât de „dulce Românie”.

Există căţelandri prin locuri publice, cu ochii mici, fără zgardă, subţirei,  care  au urechile „lăsate”, dau rapid din coada care e pe jumătate între picioare şi încearcă să se împrietenească cu toată lumea. Nu sunt ai nimănui, sunt simpatici şi habar n-ai dacă or să-ţi sară în braţe sau nu.  Au mai mereu impresia că cine e prietenos îi va lua şi acasă. Şi trăiesc aşa, până când cineva e brutal cu ei, sau se satură şi învaţă să mârâie, să capseze. Şi nu mai ştiu nici ei ce vor. Comentează adesea pe forumuri şi scandează în autobuze. Apoi îmbătrânesc.

Scriam acum câţiva ani că abia în momentul în care ne vom simţi români 364 de zile pe an vom putea simţi cu adevărat că 1 Decembrie e zi de sărbătoare. Până atunci, doar spectacol Deşteaptă-mă, întâi (Decembrie).

Din toate imaginile astea tricolore îmi plac cele pe care scrie NIHIL SINE DEO. Că în mare, nu mai înţeleg mare lucru de la celelalte autorităţi. Nu mai vorbesc de repere… O să mai ascult cu acelaşi drag audiobook-urile Profesorului Neagu Djuvara, ca să nu uit că avem o istorie. Apoi mă simt mai luminată.

La mulţi ani români: prietenii mei minunaţi cu care mă mândresc de vibrează şi cablurile de troileibuz, artişti care te invită la evenimentele lor fără să plesnească de mândria gloriei personale, cadre didactice care încă sunt pasionate de ce au să ne înveţe şi la al căror ajutor ştii că poţi apela oricând, medici de înaltă clasă neşpăgari, ba din contră – oferitori extra, doamne în vârstă cochete care te văd pentru prima oară şi sunt gata să te invite la o cofetărie de lângă Ateneu să îţi povestească bucăţi de viaţă în faţa cărora te simţi mai bine decât la un film care a câştigat multe Oscaruri, celor care îşi fac datoria fără să aştepte aplauze şi de la care am mult de învăţat… Şi în special românilor punctuali – de la care am şi mai mult de învăţat. Sunt liste întregi de categorii de oameni români minunaţi care îmi strangulează confuzia şi care mă fac să zic: La mulţi ani şi dumneavoastră! Vin imediat! Mă duc până afară (din ţară).

Leave a comment »

Ofer ură. Gratis.

ImageSABINA. Abia aseară am “auzit” de ea. O pagină de Facebook despre care se zicea că a strâns 15 000 de like-uri în timp record. Când am apăsat şi am deschis, am văzut figura frumuşică a puştoaicei de 15 ani cu bandană tricoloră sub ale cărei poze erau multe comentarii şi multe înjurături la adresa ungurilor. Plus felicitări pentru patriotismul ei. Abia azi am “prins” cât de cât despre ce era vorba, pentru că aseară, toate înjurăturile acelea de la comentarii pur şi simplu m-au alungat.

.

Ce mi-a atras atenţia a fost uşurinţa cu care suntem gata să urâm. Ce uşor se ajunge la insulte către etichete, etichete care în fond, sunt puse pe „carne vie”, adică pe oameni. Să înjuri naţiuni, etnii, categorii, confesiuni, clase sociale din cauza unor indivizi sau grupuri nereprezentative. Nu doar băgatul în oală al tuturor celor cu etichetă, dar partea cea mai “savuroasă”: strivitul cu furculiţa. Şi împroşcăm cu bulgări urâcioşi pe unde vedem ceva diferit. Nu-i ca mine? Are numele scris cu umlaut? Ce stemă poartă? (Al cui eşti tu din Mozambic? :D ) Ia d’aicea! Şi ce uşor suntem manipulaţi prin sentimentul ăsta  lipicios, fetid, dar bine închegat…  Hai, Moţoc, cu masele! Al cui cap îl mai vreţi? Ce e interesant: falsa aparenţă de unitate – Şo, pe eiCu cine ţii?

Ura nu e rea. Ar fi o problemă dacă nu am urî moartea, situaţia în care cineva e răpus de boală, când un copil e abuzat, intoleranţa, comunismul, ipocrizia, nedreptatea, “estetica” cicatricilor, suferinţa însăşi… Ioi, câte sunt “demne” de urât! Dar evident că folosită incorect sau doar instinctual ura e acelaşi bisturiu chirurgical care în loc să ajute la extirparea părţilor rele, e folosit pentru mutilare. Un câine care latră dintr-o curte înseamnă că-şi apără teritoriul. Un maidanez care atacă alţi trecători doar pentru ca să-şi arate fidelitatea pentru cel care îi aduce de mâncare poate fi un “gest” sincer, dar tare neconvenabil.

E  poate la îndemână să urâm, să înjurăm, şi nu nemotivat. Sunt atâtea mici nefericiri care cu uşor amărăsc vieţi, ca să nu mai pomenim de tragedii. Dar în cazurile astea, ura ar fi prea instinctuală şi bulbucată. Nu zic să ne punem DOAR ochelarii roz şi să ignorăm problemele. Revin la treaba cu bisturiul – e făcut să taie ce-i rău, dar nu mi-aş putea imagina  un chirurg care e atât de ofticat pe un abces încât mai întâi îi dă câţiva pumni,  apoi îl mai şi scuipă, după care înfige bisturiul şi pleacă. zicând Un fleac, l’am ciuruit!

Am prieteni unguri, evrei, palestinieni, moldoveni, tătari, bulgari, sârbi, arabi, persani, ţigani, srilankani, africani, greci, ciprioţi, stelişti sau care ţin cu echipa Tricotaje Ineu, oameni cu handicap, ţărani de zonă rurală şi „ţărani” mai puţin elevaţi. Şi serios, că e ditamai lista. Din drag şi respect pentru ei, pentru oameni şi identitate în general, simt nevoia să spun că mă deranjează “radioactivitatea” sau mai bine zis “internetoactivitatea” asta instigatoare la dezumanizare. Normal că păstrăm principiul “libertatea ta se extinde până la libertatea mea”.

Până se instalează anestezia, haideţi să vă “instig” la respect şi să vă arăt un clip care amorţeşte sentimentele negative atât cât îi este permis:

Later edit: Vă invit să aruncaţi un ochi aici, să  fiţi în temă şi să citiţi despre CUM URA POATE BLOCA.

Comments (1) »

Postmortem

Faptul că la începutul săptămânii am fost la două înmormântări în zile consecutive m-a făcut din nou să mă gândesc la subiectul ăsta cu care m-am mai confruntat, pe care l-am mai contemplat şi de fapt, despre care chiar am mai scris oleacă. Cred în continuare că e foarte important cum ne trăim viaţa asta fragilă, dar despre asta am adus aminte în PRE MORTEM. Ce se va întâmpla însă după ce nu mai suntem? E mult de discutat şi nu o să mă pierd în detalii. Nu pot să ştiu ce se întâmplă cu noi după ce murim, pot spune doar ceea ce cred: precum eschimoşii, cred că după ce murim – pur şi simplu nu mai suntem, dar precum crezul creştin o zice, cred în înviere (între cele două etape – nu fantome, strigoi sau vegheri „din umbră”). Însă nu pe subiectul ăsta vreau să insist.

Nu ştiu dacă voi apuca să-mi fac un testament.  Asta poate doar dacă voi ajunge bătrânioară şi bogăţică şi nu aş vrea ca eventualii descendenţi să se păruiască. Dar în cazul vreunui accident grav din care e clar că nu aş supravieţui, aş vrea să stabilesc câteva chestii. Iar Clarisa deja e în temă şi responsabilizată cu o parte din aspecte.

1. Aş vrea ca toate organele „reutilizabile” să fie donate. (da, inclusiv pielea – de care nu sunt tocmai mândră… mi-ar fi plăcut să fie de o calitate mai bună, dar când îmi vine să mă plâng că nu am o piele mai de treabă mă gândesc la pacienţii cu pemphigus care nu au nicio vină că au ajuns aşa. Aşadar, dau tot ce se poate reutiliza, inclusiv ochii.) Primitorii aş vrea să promită că vor avea grijă de ce li s-a dat, că dacă fumează – se vor lăsa, la fel şi cu alcoolul sau alte droguri. Şi pentru sănătatea dumnealor le recomand să evite excesul de sare, zahăr şi restul de sfaturi dintre reclamele din mass media.  (Zâmbiţi, zâmbiţi, dar io vorbesc serios.)

2. Conturile de Facebook  şi G+ să fie şterse- ştiu că e o politică prin care li se poate cere adminsitratorilor Fb-ului să şteargă un cont al unui decedat, dar până fac ei asta, deja mă cutremur la gândul că pe al meu perete (de fapt, poate până atunci va exista doar Timeline😉 ) se va apuca să scrie câte cineva un gând roz. Din fericire G+ are un format mai prietenos, dar şters să fie şi dumnealui.

.3.    Aş vrea să fie armonie între toate rudele-mi de toate gradele.

Sunt doar câteva chestii, şi de fapt, primul şi ultimul mi se par esenţiale. În niciun caz nu am vrut să fiu morbidă sau tragică. De murit, murim la un moment dat, nu? Bineînţeles că lista rămâne deschisă, şi sper să trăiesc mai mult şi mai intens, astfel încât să pot lăsa în urmă mai mult decât simple amintiri sau liste cu cerinţe. Aş vrea să las măcar o schimbare în bine. Iar pentru asta, probabil mi-ar trebui câteva zeci de ani ca să fie ceva trainic. Şi printre picături, poate voi face şi alte liste lăsate deschise – cu privire la viitor de data asta –  în dreptul cărora să pot bifa pătrăţele:

Până una-alta, să fim fericiţi şi să trăim cum ştim mai bine, ca în anecdota  pe care am auzit-o la Matei: Un bătrân şi o bătrână mor şi ajung în rai. Ea, foarte veselă şi încântată de tot ce vede: culori, mirosuri, privelişti. El, însă, foarte bosumflat. Mirată, bătrâna îşi întreabă soţul: „Dar, dragule, nu îţi place aici?”. După un moment de tăcere, bătrânul se uită la ea încruntat şi zice: „Puteam să fim de 10 ani aici, dar tu, o ţineai pe-a ta: mănâncă sănătos! mănâncă sănătos!

La mulţi ani!

Sursa foto

Dying day – Brandi Carlie 

Comments (5) »

Şi nu în ultimul rând, mulţumiri DOMNULUI EUGEN!

Azi am avut revelaţia faptului că sunt atrasă de oamenii pseudomorocănoşi.  Nu mă refer (neapărat) la atracţia pentru genul masculin. Ci aşa, în general. Cred că mi s-ar părea obositor să am prea mult de-a face mult cu oameni hiper activi şi hiper entuziaşti, cu zâmbetul până la urechi chiar şi în somn, aşa cum sunt eu uneori. Nu sunt sigură cât de obositor mi s-ar părea, că nu mă întâlnesc prea des cu oameni d’ăştia, îmbătaţi de viaţă, dar presupun şi io. (Nu neg cum că am avea şi noi, cei din specia asta hiper veselă – rolul nostru pozitiv în societate, dar e bine să fim presăraţi…🙂 ).

Treaba cu Domnul Eugen are în parte de-a face cu revelaţia asta. Domnul Eugen pune vize pe carnetul de şomer plus tot felul de alte treburi administrativiceşti, şi pare un nene permanent călcat pe coadă. Da’ de fapt trebe doar să te prinzi cât e de mucalit şi să observi umorul inteligent cu care e înţesat. Printre altele, zicea că el crede în mulţumiri doar dacă i s-ar face un afiş pe care să i se scrie asta. (contextul, vă asigur că era pe cât se poate de amuzant). L-am întrebat dacă are o preferinţă a culorii afişului. Şi mi-a zis că negru pe alb. Nu cred că o să mă apuc să lipesc afişe prin oraş cu mulţumiri către domul Eugen, decât dacă s-ar începe o campanie pentru gratitudine la nivel naţional, şi ăsta să fie teaser-ul campaniei. În orice caz, am găsit cu negru pe alb, un Eugen (pseudo)morocănos care cu siguranţă ar fi găsit putut scrie cu mult mai bine decât am făcut-o eu.

Deci, nu vă sfiiţi să vă ascundeţi laturile mucalite în spatele unei pseudomorocăneli. S-ar putea să fiu atrasa pseudomagneticeşte.

Şi nu în ultimul rând, MULŢUMIRI DOMNULUI EUGEN!
ImageÎn foto: Eugen Ionesco.
sursa foto: aici

Leave a comment »

Etichete şi platouri


Atunci când nu am o definiţie sau o explicaţie petru chestii care mi se întâmplă în viaţă sau chiar pentru persoanele cu care am de-a face, mă perpelesc până găsesc măcar un indiciu. Şi uneori chestiile astea consumă teribil de multă energie. Faptul că simt nevoia ca fiecare borcan să fie etichetat asta nu înseamnă neapărat şi că fiecare e pus la locul lui.  Ăsta e proces cu mult mai amplu – dar simplu fapt că ştiu că am de-a face cu borcane curate şi etichetate îmi dă putere să pot merge mai departe, să le umplu, să le sortez.

Spre exemplu, faptul că  fac parte din mai multe cercuri foarte restrânse ale prietenilor buni şi foarte buni – cercuri care se suprapun destul de rar – ce înseamnă?  În afară de faptul că sunt foarte onorată de prieteni tare faini – sunt ca o geacă de’aia cu multe buzunărele sau un buzunar mare cu multe manşete prin care poate fi accesat? Evident – asta e o mostră de dilemă.

Bineînţeles că sunt chestii clare precum murăturile  care nu au neapărat nevoie de definiţii. Dar nici să te trezeşti că faci – cum am auzit la cineva – ceai de leuştean sperând că e din mentă.

De la un timp începusem să ajung să mă întreb foarte serios „what is this life all about”? şi nu pot zice că am strigat EVRIKA! încă. Dar cred că am găsit un indiciu.  Şi îmi dau seama că viaţa nu e un borcan pe care să-l ţii închis ermetic şi departe de surse de lumină şi căldură. Aşa că e mai greu de găsit o ETICHETĂ potrivită pentru ceva atât de complex care variază atât de mult. Cred că viaţa e  mai degrabă un soi de tavă – pe care presari  atât cât trebuie din condimente puse la borcan sau proaspete. Cred că există ingrediente esenţiale şi indispensabile,  şi altele cu care doar asezonăm, iar în cazul unui deficit sau surplus din greşeală trebuie ştiut CUM SĂ O DREGEM şi SĂ NU NE ARDEM. Nu cred că există reţete fixe, dar cred că ce e pe tavă, chiar dacă e închegat sau suculent,  tradiţional sau  nu, trebuie să fie mereu proaspăt, să aibă gust,  să facă bine şi să fie împărţit cu drag cu cine trebuie.

Acum, că deja ştim mai multe, atenţie la cioburi şi haideţi să nu încurcăm borcanele.

SURSA FOTO 

Leave a comment »

Cărţi pe feţe…

#Era miercuri spre joi…# 

Ploua cu canguri şi ea n-a putut să se abţină, nici să dea ‘napoi. Şi aşa s-a ajuns tâgâdâm-tâgâdâm ca ploaia zăpadă să se facă, cu tot cu  riscul de avalanşă. Aşa că în caz de dileme trebuia strigat în pernă după răspuns şi în loc de aburi se ridicau şi mai multe semne de întrebare.

La ghemotocul de lână roşie fata ţinea cel mai mult. Şi abia după ce a început să înfăşoare lâna pe el ca pe un mosor a exclamat că procesul a dat-o peste cap şi că ce caută el cu lâna ei. Că lâna roşie trebuie pe mosor roşu, nu pe mosor alb. Aşa că săracul a fost nevoit să se învârtă în sens invers acelor de ceasornic, deşi timpul nu mai putea fi dat înapoi. Iar dacă ea are chef de un yo-yo, ar fi bine să folosească ghemotocul verde pe mosorul fistichiu. Dar sigur nu asta are nevoie.

Nehotărârile sunt râncede şi sparg dinţii. Ceaţa îndelungată produce rugină  indiferent de cât de larg ar putea fi un zâmbet. Şi lâna ţine mai de cald când e croşetată versus înfăşurată. Mai ales lâna roşie.


Leave a comment »

Leapşa de cariere înmărmuritoare

Madelin lepşuieşte citiorii, nectitori🙂

1. ce ai vrut “să te faci când te faci mare” – când erai la grădiniță

Indubitabil, iniţial la întrebarea asta răspundeam fără a sta pe gânduri: MIREASĂ. În mintea mea, meseria asta presupunea să stai toată ziua îmbrăcată în rochii de prinţesă, iar oamenii din jur să se simtă bine.  Apoi, mama mi-a zis că îmi va fi greu să merg în fiecare zi la toaletă din cauza rochei, aşa că m-am hotărât: doctor de animale – îmi plăceau orice vieţuitoare: de la salamandre la clasicii câini sau pisici – spre exasperarea multora (acasă mereu aduceam diferite creaturi, frecvent câini, dar ţin minte că o dată am adus o pungă de pufuleţi plină cu tritoni şi un brotăcel pescuiţi dintr-o baltă din Plumbuita.  Apoi m-am rehotărât: doctor de copii – eram continuu fascinată şi aproape hipnotizată când aveam prin preajmă copii mai mici ca mine.
Fratele meu, v-am zis, dorea să se facă împărat. Deci, aveam cu toţii nişte aspiraţii foarte inspirate. (nu suntem rude cu Petru Inspirescu)

2. ce meserie ai învățat în școală?
Care şcoală? Că în şc. generală nu prea  aveam o direcţie precisă în viaţă. Apoi am fost la liceu, unde m-am mai aşezat, şi când am mai crescut, am fost la şcoala de medici dentişti serioşi.

3. ce meserie practici acum? (cât de departe este de cea învățată?)

Deocamdată nu practic, sunt între doo etape, abia am absolvit facultatea. Dar, nefiind încă „mare de tot”, sper că după încă alte câteva studii mi se va îndeplini peste ceva vreme o parte din visul cu „doctor de copii”, cu nuanţa „dentist de copii şi adolescenţi, cu precădere ortodont„. Plus doctor de „copii” mai bătrâni cărora le vor trebui implanturi dentare şi alte accesorii.  Pare confuz? Nicio cacealma. Am zis clar.  Până a-ţi împlini visul cu totul şi a deveni printre cei mai buni, la maxima ta capacitate e posibil să te mai învârţi, dar şi scările pot fi dispuse în spirală. Numai direcţia să fie ascendentă.

4. dacă ai putea schimba brusc cariera (lăsând partea financiară și pe aia de prestigiu la o parte), ce ai face?

Călător-turist profesionist, iar la asterisc notăm şi participant la evenimente culturale de excepţie şi reuniuni profesioniste cu prieteni buni – în speţă: petrecerea timpului pe lângă oameni f f f calumea (sperând că va fi descoperit şi un Neagu Djuvara al generaţei noastre).

Dacă ar avea carte de muncă, m-aş pricepe destul de bine să pun în legătură oameni cu alţi oameni  – dat fiind că am destul de multe cunoştinţe, dar nu în stil cupidonesc, ci aşa, ca la SET, jocul de la Sara şi Radu de acasă.  Argh. Asta e altă poveste. În orice caz, SĂ ASORTEZ OAMENI.🙂

Comments (2) »

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.