Să anunţi un student la Medicină Dentară că la un moment dat va avea loc un congres de gastroenterologie poate părea un fel de glumă. Dar totuşi, Clari , studentă la Medicină Generală, s-a încumetat să facă aşa ceva şi să-mi spună încă din ianuarie de un asemnea eveniment. Totuşi, dacă congresul e gratuit pentru studenţi, are loc la Paris unde Emma (care era acolo pentru un an, prin Erasmus) ne invitase să o vizităm, iar la low cost un dus-întors e 300 de Ron, parcă încep lucrurile să se mai contureze,nu? Aşadar între 18 şi 22 martie anul curent, “dinţara” pleacă din ţară la ditamai congresul de gastro… Journées Francophones d’Hépato-gastroentérologie et d’Oncologie Digestive.
Încerc să nu intru în foarte multe amănunte, dar ca idee, părerea despre Marele Paris a fost îmbunătăţită cu fiecare zi ce trecea. De la aeroport am fost aduşi cu un autobuz în Porte Maillot (în centru, între arcul de triumf şi Défense), de unde am luat autobuzul spre Porte de Cligniancourt, spre periferie. Abia când am coborât din autobuz ne-am mai dezmeticit, şi în timp ce o aşteptam pe Emm analizam lumea şi peisajul. Ei bine, majoritatea era îmbrăcată tare neglijent sau sărăcăcios, peisajul era cam din beton şi asfalt, iar noi… am crezut că am nimerit în alt cartier din România, însă cu foarte mulţi negri (amănunte care ne fascinau, totuşi). Ne-am frecat mai bine la ochi şi în urechi când am fost rugate în româneşte să înmânăm un pix unui puştan (despre care vroiam să zic că parcă ar fi român) care vroia să-şi completeze un formular. Când a apărut Emma, am îmbrăţişat-o şi declarată cea mai frumoasă persoană pe care o văzusem de când ne dădusem jos din avion. Pe parcurs ce timpul a trecut şi ne-am îndreptat spre centru, am mai descoperit şi alte persoane drăguţe şi interesante, dar în tot acest timp, Emm a rămas la înălţime şi s-a îngrijit de atâtea detalii în ceea ce ne privea, încât i-a rămas vorba “you’re gonna be such a good mom!” A fost o prietenă extraordinară, o gazdă excelentă împăcând toate acestea cu cele două facultăţi pe care le frecventează. She’s gonna be such a good mom!!
În mare, am vizitat Sacré Coeur, am tocit străzile cartierului Montmartre, am perindat un mal al Senei, apoi Notre Damme, Sainte-Chapelle, Louvre şi inevitabilul turn Eiffel, dar “în mic”, m-am bucurat mai tare de întâlnirea cu Emm şi cu alte cunoştinţe dragi de acolo, mersul pe străduţe pietruite care erau legate între ele de nenumărate scări (iubesc scările), cântăreţii stradali talentaţi din Montmartre sau Place carée, admiratul copiilor care erau nespus de frumoşi, audierea acestei limbi fascinante pe care chiar birjarii ştiu a o vorbi – pe care efectiv îmi vine să fac piruete şi să merg doar pe vârfuri (păcat că nu prea o ştiu, dar pot să zâmbesc foarte bine în franceză
). Clari a obsevat la un moment dat o plăcuţă de la intrarea într-un vernisaj pe care artistul îşi scrisese date biografice : născut în o mie nouăsute optzeci şi ceva, mort în 2070.
Ei, bine! Am fost şi la congres, normal, dar totuşi… sunt dentist în devenire… Aşa că mi-am luat uşor tălpăşiţa şi am început să mă plimb zănatecă pe străduţe, am ajuns într-o biserică catolică unde am participat la mesă -(cântau tare frumos), şi apoi, tot pe străduţe… am ajuns la arcul de triumf.. Şi aşa, zilele treceau, începusem să ne descurcăm şi fără hartă, şi Parisul ni s-a cam băgat pe sub piele… În ultima seară, după vizitarea turnului Eiffel, am ascultat, precum o încununare a excursiei coloana sonoră din Amélie interpretată la acordeon într-o staţie de metrou.
Ar fi ceva peripeţii de povestit, unele marcându-mă destul de mult, dar nici nu ştiu cu care să încep şi s-ar lungi şi mai mult scrierile, scurtându-mi şi mai mult timpul de învăţat.. Una dintre fazele dure a fost momentul în care am vorbit cea mai multă franceză. În general, încercam să vorbesc strictul necesar, completând cu cât mai mult zâmbet. Însă, într-o seară în metrou era o tanti pe la vreo 60 de ani, fără dinţi, cu picior de lemn, care intra cu toată lumea în vorbă alternându-şi ”discuţiile” cu romanţe cântate răguşit. Observasem că lumea o trata politicos şi am apreciat mult treaba asta, totuşi, pentru a nu fi nevoită să “mă dea vorba de gol” mă retrăsesem într-un colţ. În final, mi-a venit şi mie rândul, şi mi-a cerut quelque pieces pour une handicapée. Pentru că ne apropiam de capăt, rămăsese puţină lume în metrou, şi am îndrăznit să deschid gura şi să zic că n-am mărunt, aşa că i-am dat o banană. Totuşi, ne-am luat cu vorba şi următorul moment pe care l-am conştientizat era că în tot metroul era o tanti sărită de pe fix şi cu mine, privind peisajul unui depou şi îngrozindu-mă că acasă, în faţa uşii mă aşteptau de aproximativ 2 ore trei persoane, eu având la mine singura cheie…În final, metroul a întors şi am coborât la staţia simetrică, până atunci exprimându-mi toate sentimentele… în franceză…
Cam asta a fost. Când va mai fi, va mai fi… A fost genial! Vreau să scriu mai mult despre oamenii dragi de acolo, dar asta… data viitoare.
Iată doar câteva poz(n)e. N-am făcut prea multe. Ca idee, am dat numai peste francezi prietenoşi; bunăvoinţa unei doamne m-a costat aparatul foto… pentru că mi l-a scăpat pe jos… Nu puteam să mă supăr pe ea… Doar deasupra noastră scria Liberté Egalité Fraternité…






