Ginger

Madelin lepşuieşte citiorii, nectitori

1. ce ai vrut “să te faci când te faci mare” – când erai la grădiniță

Indubitabil, iniţial la întrebarea asta răspundeam fără a sta pe gânduri: MIREASĂ. În mintea mea, meseria asta presupunea să stai toată ziua îmbrăcată în rochii de prinţesă, iar oamenii din jur să se simtă bine.  Apoi, mama mi-a zis că îmi va fi greu să merg în fiecare zi la toaletă din cauza rochei, aşa că m-am hotărât: doctor de animale – îmi plăceau orice vieţuitoare: de la salamandre la clasicii câini sau pisici – spre exasperarea multora (acasă mereu aduceam diferite creaturi, frecvent câini, dar ţin minte că o dată am adus o pungă de pufuleţi plină cu tritoni şi un brotăcel pescuiţi dintr-o baltă din Plumbuita.  Apoi m-am rehotărât: doctor de copii – eram continuu fascinată şi aproape hipnotizată când aveam prin preajmă copii mai mici ca mine.
Fratele meu, v-am zis, dorea să se facă împărat. Deci, aveam cu toţii nişte aspiraţii foarte inspirate. (nu suntem rude cu Petru Inspirescu)

2. ce meserie ai învățat în școală?
Care şcoală? Că în şc. generală nu prea  aveam o direcţie precisă în viaţă. Apoi am fost la liceu, unde m-am mai aşezat, şi când am mai crescut, am fost la şcoala de medici dentişti serioşi.

3. ce meserie practici acum? (cât de departe este de cea învățată?)

Deocamdată nu practic, sunt între doo etape, abia am absolvit facultatea. Dar, nefiind încă “mare de tot”, sper că după încă alte câteva studii mi se va îndeplini peste ceva vreme o parte din visul cu “doctor de copii”, cu nuanţa “dentist de copii şi adolescenţi, cu precădere ortodont“. Plus doctor de “copii” mai bătrâni cărora le vor trebui implanturi dentare şi alte accesorii.  Pare confuz? Nicio cacealma. Am zis clar.  Până a-ţi împlini visul cu totul şi a deveni printre cei mai buni, la maxima ta capacitate e posibil să te mai învârţi, dar şi scările pot fi dispuse în spirală. Numai direcţia să fie ascendentă.

4. dacă ai putea schimba brusc cariera (lăsând partea financiară și pe aia de prestigiu la o parte), ce ai face?

Călător-turist profesionist, iar la asterisc notăm şi participant la evenimente culturale de excepţie şi reuniuni profesioniste cu prieteni buni – în speţă: petrecerea timpului pe lângă oameni f f f calumea (sperând că va fi descoperit şi un Neagu Djuvara al generaţei noastre).

Dacă ar avea carte de muncă, m-aş pricepe destul de bine să pun în legătură oameni cu alţi oameni  - dat fiind că am destul de multe cunoştinţe, dar nu în stil cupidonesc, ci aşa, ca la SET, jocul de la Sara şi Radu de acasă.  Argh. Asta e altă poveste. În orice caz, SĂ ASORTEZ OAMENI.

În orice fel ar veni: așteptat sau neaștepat, lent sau brusc, asupra celor apropiați sau a necunoscuților, violent – precum în cazul victimelor din Norvegia –  ori perfid – ca în cazul Amy Winehouse –  moartea e la fel de hidoasă și nu poți decât să o urăști cu tot cu preludiul său. Orice decedat a fost la un moment dat un observator al modului în care alții se stingeau. Fiecare om este o bucată de istorie,  fie că e sub formă de catren, de broșură sau de gabaritul unei enciclopedii. Cert e că  dacă istoria fiecărei vieți ar trebui tipărită, indiferent de volumul acesteia, pre-mortem decidem dacă e ”demnă” de a fi scrisă pe hârtie schimonosită sau gravată în piatră.

Revin la ceea ce scriseem în 2008 despre conceptul ”living one day at a time”.  De aceea, Zi-mi de zile zi de zi

Ce binevenite sunt unele bilanțuri… Mai ales pt mediciniști. Am primit leapșa de la Clari. Sau mai bine zis, am luat-o. Și de fapt, noi suntem considerați mai mult dentiști decât mediciniști

Sincer, eu nu mai știu care a fost primul meu pacient căruia i-am pus o obturație. Sigur era pe un molar inferior .  Dar știu că partea de pre-clinic mi-a plăcut enorm: primul spital și unul dintre cele mai triste în care am pășit- a fost Ilfov, dar am apreciat cum a avut grijă de noi dr. Ciortea (care nu e rudă cu gemenii ). Pacienta care m-a marcat pt totdeauna era internată la spitalul de dermato și  avea pemfigus vulgar (practic, i se desprinsese aproape toată pielea de pe corp prin mecanism autoimun), dar una dintre cele mai blânde priviri văzute vreodată. Prima oară când am intrat într-o sală de operații am asistat a fost un cancer de plămân (recidivat, parcă) cu Dr. Popa. Și am fost cea desemnată să filmez cazul  pt domnul dr.(încă nu am văzut filmarea, deși știu bine data: 30 noiembrie 2007). La sfârșit i-am înregistrat și pe cei care erau în sala de operație, iar mie mi-am filmat încălțămintea. Am auzit în primăvara asta că Dr. P. le-ar fi zis altora că ar fi fost o filmare f bună. ) De asemenea, nu voi uita niciodată sfatul dat la ultimul stagiu de psihiatrie: să îi tratăm pe acei pacienți cu același respect ca și pe cei cu alte afecțiuni.

Din partea de stoma m-a impresionat pacienta care lucra la o fabrică de ciocolată și care venise cu colegele ei la dentist: TOATE rămăseseră cu aproape niciun dinte recuperabil la patruzeci și ceva de ani. În rest, cel mai tare mi-au plăcut stagiile cu copii și adolescenți (pedo și orto). Prima operație de chirurgie mică la care am fost mâna a doua a fost odontectomia lui 2.8 al Idei, unde maestrul a fost Kostas. Am lista mea cu profi și asistenți univ. pe care-i voi respecta mereu și care au UMANIZAT facultatea prin cursurile ținute sau stagiile lor. Nu le voi mulțumi aici. Nici Paulei, fără de care etajul 1 al facultății n-ar mai fi avut farmec. Nici super colegilor și super foștilor colegi, nici altor super doctori. Nu, nu aici le voi mulțumi. Ci abia când va fi spus și în dreptul meu ”I LOVE MY DENTIST” (așa cum eu pot zice despre dentista mea).

Habar n-am câte examene am avut în toți acești ani, dar știu că examenul de rezi e cel mai important din toată viața asta a mea de până acum, și că viitorul îmi depinde mult de el. Sinceră să fiu, nici nu văd dincolo de examenul ăsta. Dar, până la ”middle life crisis” mai e. Și până la saltul numit REZIDENȚIAT din noiembrie a.c.  mai am pași mici și importanți de făcut.

Noapte bună, ca un bilanț – ar zice o prietenă

Am simţit drag şi azi când am ascultat imnul nostru, când m-am uitat puţin  la parada transmisă live, când am văzut câţi prieteni şi-au schimbat poza de profil pe Facebook cu tricolor sau harta noastră. Chiar mi-am propus ca la anul să merg şi eu să văd parada “pe viu” şi ca atunci când voi avea familie și copii săne ducem împreună acolo.

Dar ca să mergem acolo trebuie să percepem a fi altceva decât un spectacol. Trebuie să fie o sărbătoare cu care să ne identificăm, să ştim că ”ne curge prin vine acelaşi sânge” doar grupele puţin diferite   Trebuie să simţim că facem fiecare eforturi pt ca să mergem în aceeaşi direcţie. Oameni Români învăţăm să fim în celelalte 364 de zile, iar azi trebuie să învăţăm să sărbătorim. Dar ca să putem celebra, trebuie să şi simţim că avem de ce, şi când chiar vom avea de ce, 1 Decembrie va fi altfel, pentru că România e altfel, în general.

Prietenii de la ST îşi propun să vadă despre ce visează românii. Cred că noi trebuie să învăţăm să facem diferenţa între vise şi visuri pentru că de prea multe ori le confundăm. E drăguţ să putem privi şi per ansamblu, unde ne dorim să nu ajungă România peste câţiva ani. Totuşi ce visez EU să fac pt a face România mai bună?

Îmi sună în minte ce a spus un prieten medic într-un interviu despre reîntoarcerea sa în România: “Îmi datorez măcar să încerc”. Cred că asta NE datorăm cu toţii: să încercăm să fim treji, să avem visuri şi să dăm o şansă la ce vedem acum fără rost. Chiar nu vreau să par a fi mai idealistă decât sunt cu adevărat, dar văd că trebuie să fac multe cu mine. Îmi place expresia englezească “wake up call”.  De-aia vă rog: DEŞTEPTAŢI-MĂ!

PS Am respect pt imnul nostru naţional, dar RAPSODIA lui Enescu face să vibreze alte coarde în mine, mai ales sub bagheta maestrului Celibidache care a ştiut să trăiască frumos.

PPS Hei, La mulţi ani! Sărbătoreşti azi? România, mă iubeşti?

Ce se înţelege din afirmaţii gen : “spiritul meu vesel nu se poate transmite, pentru că nu am gene“, “uite o geană de lumină” sau “floss, altfel îţi smulg genele“?  Şi asta să aibă directă legătură cu un mini congres de internauţi şi bloggeri!!! 

 Totul este absolut adevărat şi se petrece seara, într-o cameră unde stau de vorbă 4 fete (fără cucuie – deci ne-cucuiete, dar cu gene - deci îngenănate).  Colegele de cameră îmi fac doo cadouri: un foarte drăguţ  album foto şi un ondulator de gene (sau mai bine zis  întorsător). Fete gigea!  Poze nu aveam la mine, deci albumul l-am băgat în bagaj, dar ondulatorul (adică întorsătorul) trebuia folosit!! Aşa că, PNV am fixat “maşinăria” la unul din ochi, iar la celălalt am lăsat-o pe prietena mea să desăvârşească acţiunea.

Pentru o privire irezistibilă înainte de culcare, mecanismul a fost fixat la baza genelor, ţinut câteva zeci de secunde, iar înainte de îndepărtarea aparatului,  o presiune puţintel mai mare şi… POC! Ce am putut să simt a fost un metal concav aderat intim la corneea mea. Ce am putut să văd cu celălalt ochi erau trei feţe feminine absolut îngrozite. Am crezut că mi s-a spart ochiul şi că deja mi se prelinge pe chip. Uşurel, o observ pe buna mea prietenă cu cea mai vinovată figură văzută vreodată de aproape, ţinând în mână aparatul plus 89% din genele mele!!! DAAAAA!!! Adică: OH, NUUUUUUUUUUU!!! Închipuiţi-vă atmosfera!! Primul gând mi-a fost la cum arăt oare? Genele mele preţioase care tocmai îmi fuseseră lăudate….. POC?!?!?! Aşa că mi-am închipuit ochiul meu chel, şi m-am pus pe râs!! IOI! Cum o arăta un om fără gene la un ochi? Râdeam de nu mai puteam. Eh, am trăit şi eu sentimente de vinovăţie la care dacă mi se mai adăuga ceva preferam să… mă fac mică mică mică. Aşa că, situaţia fiind iremediabilă, s-a transformat în comică. E clar că nu a fost cu intenţie. E ciudat de cât de uşor au ales genele mele să mă părăsească, dar eu le păstrez în extractorul ondulant!

Prietena M. e fotograf prea pasionat pentru a lăsa momentul în afara istoriei imaginilor, aşa că prin bunăvoinţa-i, avem şi dovezi. Mulţumesc, MMM!

Uneori aveam impresia că fără mascara, privirea nu e prea conturată. Acum văd ce ciudat e un ochi chel. Lumea nu a prea observat. O singură persoană mi-a zis : VAAAAI! Ce-ai păţit? În orice caz, acum recitiţi ce e scris la început, bolduit, despre gene.  Aham! Astea erau vorbe ieşite din gura mea, şi doar patru persoane(+2)  ştiam de ce râdem. 

Acum că ştiţi, dacă mă vedeţi, fiţi discreţi, sau spuneţi o glumă bună, că altfel… vă fac cu ochiul!

În orice caz, îmi mai trebuie numai un zâmbet a la Monalisa, că nici ea nu prea avea gene

Rezultatul faptului că am fost la CIC w-endul trecut e tocmai postul acesta. Şi ce s-ar fi întâmplat cu  interesantele seminarii dacă nu era povestea asta ataşată? Bineînţeles că povestea e transmisibilă, doar e vorba de gene!   VIITORUL E ONLINE!, adică la coadă :D

PS conform regulilor învăţate la tehnici de scriere, 40% din text trebuie tăiat. Dar îl las pe tot, pt că 20% va însemna mai mult cu textul brut La mulţi ani!