Ginger

Cu toţii am vrut să devenim “ceva” când eram mici. Doctori, pompieri, musafiri, sau… mai te miri ce… Spre exemplu, fratele meu dorea să devină împărat. Poate a dat uitării gândul ăsta, din moment ce se apropie vertiginos de treizeci de ani şi are deja un job. 

Ei bine, săptămâna trecută tocmai şi-a terminat tratamentul unei măsele, iar dentistul mi-a zis că deşi el i-a lucrat frumos pe canale, măseaua e puţin fisurată, şi să îl duc la mine la facultate şi să-i pun o coroană. Iar eu am exlamat: “Ce bine! De când era mic dorea să devină împărat!!!”

Ionuca şi-a încheiat suferinţa acum aproape două săptămâni. Dacă după ce am scris despre ea şi problema ei pur şi simplu nu am mai putut scrie despre altceva, acum îmi e şi mai greu. Multe cuvinte, oricum, nu îşi au rostul. Cei care am cunoscut-o ştim cât de mult şi-a dorit să trăiască, cat de mult si-a dorit sa ajunga medic dar deşi lucrile astea nu s-au putut,  ne-a învăţat destule lecţii de viaţă. Am fost uimită de modul în care şi-a acceptat boala fără să cârtească sau să se supere pe Dumnezeu. Ioana va rămâne pentru totedeauna Ioana. Mama ei povestea cum îi zicea “Ioana, fă-te rea, că viaţa e rea cu ăştia buni”, iar ea a răspuns că nu se va schimba niciodată. Ne mângâie speranţa şi promisiunea că într-o zi mormintele se vor deschide, iar de acolo înainte, boala, suferinţa, si tot ce e rău, nu vor mai avea loc.

Vă mulţumesc tuturor celor care v’aţi mobilizat în urma postului anterior! Bucuraţi-vă de fiecare zi!

Ioana e genul acela de om care atunci când te salută, îi lucesc ochii. Am cunoscut-o în anul I de facultate, când grupele noastre aveau împreună seminariile din laboratorul de biochimie. O admiram pentru că se cam pricepea la materia asta, dar mai mult de atât, pentru calmul pe care îl avea când trebuia îi să ofere tot felul de explicaţii suplimentare colegei care stătea între noi două, pentru siguranţa pe care o avea în voce de fiecare dată când lua cuvântul… Sunt conştientă că eu sunt mai mereu veselă, dar uneori, hiperveselia asta devine obositoare (recunosc). Ioana e genul de om binedispus, dar calm. Ei bine, ţin minte că la sfârşitul anului doi, când să ne luăm rezultatele  la morfopat (adică anatomie patologică) de la Spitalul Colentina, eu am intrat în cabinetul doamnei profesor imediat după Ioana. Şi nu înţelegeam de ce, după ce ea a ieşit, doctoriţa a zis : “Vai, săraca de ea!”. Îmi mai trecuse, parcă, pe la urechi ceva legat de Ioana şi de o aluniţă, dar… Hai să fim serioşi! La douăzeci şi ceva de ani, ai lumea la picioare şi viaţa înainte. Din păcate, după anul 2 a trebuit să mă despart de colegii mei dragi, revenind la facultate după un an, însă, în generaţia cu un an mai mică. Am ţinut legătura cu foştii colegi, ne tot înâlneam pe holurile facultăţii, vorbeam la telefon sau ne întâlneam, dar până în mai, anul acesta, nu am ştiut nimic concret… Ioanei i se pusese diagnosticul de melanom malign, tradus: cancer de piele. Era o aluniţă din dreptul sutienului care începuse să ” o mănânce”, adică prezenta prurit. S-a făcut ceea ce era necesar. A fost excizată, i s-a dat tratament corticosteroid şi citostatic, iar Ioana nu ne-a zis nimic, sperând că totul va fi bine, în final. Câţi dintre noi am fi zis ceva? Ce să facem apoi, să fim compătimiţi la tot pasul şi comportamentul celor din jur să se schimbe? Timpul a trecut, dar situaţia nu s-a îmbunătăţit. La începutul anului 2009 i-a fost făcută prima mastectomie (excizare de sân), apoi a urmat a doua. Deja existau metastaze. Acum, Ioana şi-a dat seama că tăcerea nu îşi are rostul, aşa că a povestit. M-au sunat colegele şi mi-au zis. Am dat anunţ pe grupul seriei mele că la cursul unde ne adunăm cei mai mulţi voi veni cu o cutie în care vom strânge bani şi bileţele de încurajare pentru Ioana. Ea a găsit o clinică în Austria care îi putea oferi un tratament ce nu se găseşte la noi, dar îi cereau cam 50 de mii (!) de Euro, 6000 costând doar analizele. Ioana stă doar cu mama ei, în Câmpina. Suma asta era un monstru pentru ele. Aşadar, cu o zi înainte de cursul de endodonţie am mers la IKEA sa cumpăr o cutie pe care să o transform în urnă. Fiind grăbită, m-am uitat repede la ce era expus, nu am scos din raft, şi când să asamblez, acasă, cutia… era ditamai. Aşadar, a venit cursul de endo, colegii au fost minunaţi. Am mai avut un curs de protetică după aceea. Profii au fost minunaţi. Însă, până la următorul stagiu mai erau două ore pe care le-am petrecut pe hol. Fiind cu ditamai cutia după mine, eram întrebată ce şi cum. Treptat-treptat, studenţii de pe hol, profesori, doctori, asistente (Păulica a adunat şi a trimis nuştiucâţi de la chirurgie să “viziteze” cutia), doamnele secretare, secţia de chirurgie… toţi şi-au arătat omenia. Astfel, până la sfârşitul zilei se strânseseră aproape 3000 de RON!!! Colegii din anul ei, anul 5, strânseseră deja bani şi-i puseseră în cont. Restul de bani s-a strâns în continuare la secretariat. La sfârşitul primei săptămâni, după ce se puseseră şi afişe prin facultate şi lumea frecventa secretariatul, am depus în cont aproximativ 6600 de roni.

Aşadar, mă fascinează teribil ideea de “comunitate” şi de apartenenţă la un grup. Majoritatea celor care au făcut paşi a fost motivată să acţioneze, chiar dacă personal nu o cunoştea,  pentru că “este de-a noastră”. Aşadar, sunt mândră că mă învârt în societatea stomatologilor, sunt mândră că sunt româncă ( Mircea Badea a vorbit în emisiunea lui despre ea, şi alte câteva televiziuni, Câmpina vuieşte în legătură cu Ioana)…

M-am întâlnit cu Ioana chiar înainte să meargă la Viena pentru analize, şi m-a absolut fascinat atitudinea ei. Era zâmbitoare şi binedispusă, zicându-mi că după ce vede că atâta lume s-a mobilizat, cum să fie tristă? După tratamentele cu citostatice a trebuit să se tundă, dar îi stă chiar bine aşa, cu părul “periuţă”. E genială!

 O pacientă i-a scris un bileţel unde spunea că uneori trecem prin situaţii dificile pentru a dezvălui ce e mai frumos în noi şi în cei din jur. Şi asta e ce m-a impresionat profund: oameni frumoşi.

Vă invit să vizitaţi blogul ei, www.ioanapirvu.wordpress.com . Acolo sunt mai multe amănunte: povestea ei, contul ei… Dar ceea ce vă rog tare şi mult este să treceţi şi să- lăsaţi un mesaj. Contează enorm!

Continuaţi să fiţi oameni frumoşi!

Pe scurt: trimteţi orice poză cu inimioară/inimioare la inimioaregasite@inimacopiilor.ro . Pentru fiecare imagine trimisă, o firmă va plăti 2 euro, pentru ca în cel mai scurt timp la Spitalul Marie Curie din Bucureşti să poată avea o secţie de cardiochirurgie pediatrică.

Pe lung:

Am încercat într-un post mai vechi să promovez pe blog camapania Inima Copiilor, însă din cauza vârstei înanintate şi încăpăţânării computerului meu, acesta nu a vrut să accepte să downloadez un flyer… aşa că totul s-a rezumat la un link către site-ul oficial.

Ei bine, pe mine m-a impresionat pur conceptul acestei campanii, dar ceva m-a mişcat cu mult mai mult în momentul în care am aflat cum a luat naştere totul.

Nu ştiu câţi oameni cărora li s-a făcut un bine se simt responsabili să ajute la rândul lor. Totuşi, după ce un chirurg italian i-a rezolvat acum vreo patru ani lui I.P defectul cardiac congenital,  întreaga familie P s-a mobilizat.  Mulţi oameni sunt operaţi, mulţi chirurgi taie, dar puţini sunt motivaţi ca după astfel de experienţe să ducă binele mai departe. Omenescul cu care dr. V l-a tratat pe pacient şi întreaga familie, faptul că deşi nu se cunoşteau, medicul a făcut tot ce i-a stat în putere astfel încât costurile să fie minime (legal ), toate acestea au făcut ca anumite corzi să vibreze şi să aducă naştere unei idei.  Dar până ca ideea să princă contur şi să se materializeze, a fost depus destul efort: s-a mers din casă în casă, oameni au trebuit să fie convinşi pentru redirecţionarea celor 2% din venit către acest ONG, iar când se strângea îndeajuns, Dr. V era chemat în România şi opera copii cu defecte congenitale de inimă. Unii aveau doar câteva zile… (A! Am uitat să zic: I.P. a aflat de problema sa adult fiind. Soţia, fratele şi mama lui au lucrat minunat împreună ca totul să se poată realiza).  Anul acesta, totul a luat amploare când mama lui I a vorbit cu Liana Stanciu şi orizonturile s-au lărgit. Campania a fost astfel promovată la nivel naţional.  Acum, ne putem implica fiecare. Dealtfel, campania se bazează pe bunăvoinţa noastră.  Anual se nasc 900 de copii cu probleme cardiace şi e imposibil să fie toţi trimişi în străinătate. E nevoie de 500 000  de euro pentru utilarea unei săli de operaţii şi a uneia de terapie intensivă. O parte din bani sunt strânşi, dar pentru a se atinge ţinta, campania continuă (până la sfârşitul lui iunie 2009). Poate că nu mai ai credit pe telefon şi nu poţi da un sms la 858pentru a dona 2 euro, sau poate deja ai făcut-o, dar acum, pentru fiecare poză cu inimioară/inimioare trimisă la inimioaregasite@inimacopiilor.ro o firmă va dona 2 euro, fără ca pe tine să te coste ceva. Nici pe mine nu m-a plătit nimeni să scriu ceva aici, nu îi cunosc pe protagoniştii despre care am vorbit, ci pur şi simplu sunt încântată de gândul că prin eforturi mici, dar venite din partea a cât mai mulţi, nişte copilaşi pot avea şansa de a deveni oameni normali. Şi… de unde ştiu că la un moment dat, această şansă nu-i va trebui dată copilului meu?

Poate cunoaşteţi conceptul din “Pay it forward” unde după ce erai scos dintr-un bucluc, trebuia să le faci bine la alţi trei oameni, şi ei la fel, şi tot aşa. Ei bine, prin campanie mi se pare că it was payed forward, forward, forward de milioane de ori.

De câte ori nu vi s-a întâmplat să vă apuce râsul într-un moment nepotrivit, fapt care să transforme o simplă chicoteală într-un “hohot” greu de controlat? Ei bine, asta e ce i s-a întâplat belgianului Erik Hartman, pe atunci realizatorul emisiunii în direct –  ”Boemerang”- când se dezbătea subiectul malpraxis-ului. Ca invitaţi îi avea pe Marijke şi Valair, ambii suferind consecinţele neatenţiei medicilor. Marijke rămăsese paralizată după o intervenţie pe coloana vertebrală, iar lui Valair i se lezaseră corzile vocale în urma unei amigdalectomii, acum sunetele emise oscilând doar pe frecvenţe înalte. Totul bun şi frumos, până ce Valair a început să vorbească… Erik a încercat să se contoleze concentrându-şi atenţia pe Marijke, dar nu a reuşit pentru prea mult timp, răbufnind în toate hohotele ce şi le reţinuse până atunci. A mai încercat încă o dată să “salveze” situaţia, dând ocazia unei intervenţii din public. Mutarea asta a dus la apogeu, deoarece spectatorul avea de asemenea lezate corzile vocale putând emite numai sunete din sfera gravă. Erik Hartman pur şi simplu a explodat, fapt care a condus şi la concedierea sa concomitent cu desfiinţarea emisiunii.

Toată treaba asta, care – sincer – şi pe mine m-a făcut să râd (de râsul lui) s-a transformat în ceva trist în momentul în care l-am auzit pe fostul realizator justificându-se , acuzând că ar fi fost sabotat. Se considera el însuşi victima unei conspiraţii.

Şi aşa, oricând, ceva cu potenţial se poate transforma într-o catastrofă când nu ştii să apeşi pe frână.

PS Acesta era un post pe care îl începusem prin ianuarie, dar îmi dădusem seama că greu mai apăsam pe frână în ceea ce priveşte internetul, şi îl preferam în loc să mă mai ţin de şcoală. Aşa că am pus o mare frână, făcând o pauză destul de mare, şi astfel, blogul meu a ajuns precum un copil mult dorit şi apoi neglijat. Dar am încercat cât de cât să revin pe şine, lăsând şcoala să mă entuziasmeze din nou…

Ha! Scriu, deci exist. Da, ştiu… decembrie… Toată perioada asta a fost precum un ghemotoc. Nu am înţeles nimic; şi pentru că nu mai înţelegeam mare lucru din trebuşoara asta ce se numeşte viaţă, ce rost avea să îi încâlcesc şi pe alţii? Aşadar… m-am cam rupt… până ce oarecum uşor-uşor m-am zărit din nou.

Îmi plac mult de tot începuturile, şi mi-a plăcut mult de tot şi începutul de an pentru că mi-a dat chef pentru ceea avea să vină, dar nu ştiu de ce… în scurt timp m-am pierdut din nou. Şi mi se părea că lumea are prea mare încredere în mine să îmi atribuie atâtea responsabilităţi şi au o părere mai bună decât trebuie, şi tot aşa… Hmm… Ştiam că în viaţă ai la un moment dat nişte crize… Eu cred că am avut un hibrid.

Totuşi, pentru că îmi plac tare mult începuturile, am aşteptat cu nerăbdare al doilea semestru de şcoală… şi pentru că azi e prima zi, pot spune cu mâna pe inimă că am chef din nou!!!  Da! e mare lucru să ai chef, să ştii încotro te îndrepţi (aşa… oarecum). Nu îi înţelegeam deloc pe cei care mă întrebau de unde atâta chef de viaţă şi bună dispoziţie, iar mie mi se păreau normale. Cum ar zice unii,  I took things for granted. 

Aşadar… cum ziceam… am din nou chef, şi sper că şi de scris. A trece printr-o criză nu e sfârşitul tuturor lucrurilor, ci din potrivă.

Mi-a plăcut mult ce zicea Einstein despre asta. Uite, o să pun poza mai jos să citească tot poporul… E un mail pe care mi l-a trimis sora mea.  Ce pot spune… am parte de prieteni tare faini, şi destui, şi adevăraţi care m-au iubit în continuare, pe toată perioada asta, în ciuda ostilităţii mele temporare. De asta trebuie să mulţumesc aşa… în bloc. Deşi mi-e teamă că nu fiecare îşi va da seama ce rol important a jucat. Ei bine, mulţumesc! Le mulţumesc chiar şi celor cărora nu le-am răspuns la telefon sau mesaje. Of, da! Am făcut-o şi pe asta. Şi…iertare! (Norel, mulţumesc pentru mesajele lăsate pe blog. Chiar au contat!)

Mă copleşeşte faptul că mi s-a acordat încredere de fiecare dată, chiar dacă nu întotdeauna m-am ridicat la aşteptări. Voi da doar câteva exemple…

Ida m-a crezut de fiecare dată că voi fi la timp când ne întâlneam să mergem împreună la şcoală, deşi a suferit consecinţe pe seama întârzierilor mele încă din liceu. Totuşi, de fiecare dată a fost acolo… la timp.  Mă suna dimineaţa să fie sigură că m-am trezit, că am mâncat… că sunt gata… Şi a avut răbdare..

Paula  şi-a luat timp de fiecare dată să vorbim şi reuşea să împace cu brio şi treburile din sala de operaţii şi o chat-uire cu studenta asta zăpăcită ce se află pe altă lume. 

SeeMe m-a sunat săptămâna trecută, acordându-mi onoarea de a merge cu ea să îşi caute rochie de mireasă…. (din păcate nu am putut, pentru că abia mi se făcuse o operaţie de extragere a unui molărel), apoi am fost invitată cu ea şi cu Iulian, logodnicul ei, să mergem în weekend împreună la Galaţi la un mare eveniment, iar eu… eram încă prea umflată şi îmi era prea rău să fac un aşa drum. Totuşi, am beneficiat de condescendenţă…

Şi exemplele ar putea continua… Chiar pot spune că am în viaţa mea prieteni extraordinari cărora sper să le arăt aprecierea cât mai des şi mai mult.

Nu ştiu exact cât contează toate amănuntele astea pentru alţii, şi poate ar fi fost mai bine să spun pe scurt că am avut o perioadă grea şi că prietenii mi-au fost alături… Sau poate aş fi putut să nu menţionez nimic şi să trec mai departe la un articol pe care l-am început mai demult şi zace în Drafts. Totuşi, iniţial, blogul a fost conceput pentru a înlocui mailurile kilometrice în care le povesteam celor dragi ce mai fac şi ce am mai găsit interesant, şi era dedicat prietenilor. Aşa că dacă ai avut răbdare să citeşti tot, înseamnă că eşti pe lista (nu neapărat vizibilă) a prietenilor mei, aşa că îţi mulţumesc că ai trecut pe aici!